Hotărâri CEDO

 1. Respectarea dreptului la viaţa de familie. Reglementare

Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[1] impune statelor semnatare o obligaţie de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicţia lor exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale consacrate de textul Convenţiei, acestea fiind extinse de o manieră progresivă printr-o jurisprudenţă constructivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului[2] inclusiv în privinţa vieţii private şi de familie.

În acest sens, articolul 8 al Convenţiei prevede în paragraful 1 că “Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.” Conform paragrafului 2 al aceluiaşi articol “ Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Acest text îşi are originea în art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, potrivit cu care nimeni nu va fi obiectul unor imixitudini arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau a reputaţiei sale; orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixitudini sau atingeri. O formulare aproape identică este dată protecţiei dreptului la viaţa privată de art. 17 al Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice[3].

Domeniul de aplicabilitate al art. 8 din Convenţie protejează o sferă largă de interese de natură personală, cuprinse în noţiunea generală de drept la viaţă privată, viaţă de familie, domiciliu şi corespondenţă. Aceste interese nu sunt definite strict de Convenţie, însă sunt strâns legate între ele, în unele situaţii chiar suprapunându-se[4]. Revine aşadar Curţii sarcina de a determina atât domeniul de aplicare al acestor drepturi, cât şi condiţiile în care exerciţiul lor poate cunoaşte limitările prevăzute de Convenţie.

Noţiunea de “viaţă de familie

Convenţia înscrie distinct viaţa de familie printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art. 8, dar nu o defineşte. Astfel, aceasta devine o noţiune autonomă în sistemul protecţiei drepturilor omului, fiind interpretată de Curte independent de calificarea existentă în dreptul naţional al statelor membre. Cu toate acestea, Curtea a evitat să ofere o definiţie precisă a vieţii de familie, având în vedere evoluţia relaţiilor sociale, evoluţie ce necesită o interpretare flexibilă a acestei noţiuni.

Noţiunea de “viaţă de familie” poate fi abordată din prisma a două dimensiuni: persoanele care pot invoca acest drept şi conţinutul vieţii familiale.

Astfel, în privinţa persoanelor care pot invoca acest drept, art. 8 din Convenţie foloseşte sintagma “orice persoană”, recunoscând dreptul la viaţa de familie oricărei persoane[5], fără nicio altă distincţie. Însă, Curtea a delimitat pe cale jurisprudenţială sfera de aplicare a art. 8, statuând că acesta presupune preexistenţa unei vieţi de familie[6]. Totodată, un aspect important al noţiunii de “viaţă de familie” existentă este faptul că aceasta este percepută de către Curte ca o legătură biologică şi/sau juridică peste care se suprapune o relaţie personală, reală, efectivă[7].

În ceea ce priveşte copiii minori este cert că aceştia intră în sfera persoanelor care pot invoca dreptul la viaţa de familie, întrucât instanţa europeană a decis că noţiunea de familie avută în vedere de art. 8 din Convenţie are drept consecinţă faptul că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică este inserat pe deplin în cadrul ei; aceasta înseamnă că din momentul şi datorită înseşi împrejurării naşterii sale există între copil şi părinţii săi o legătură constitutivă de viaţă de familie[8], indiferent că acesta este născut din căsătorie sau în afara acesteia. Prin urmare, viaţa familială între părinţi şi copii nu ţine cont de modalitatea de stabilire a relaţiilor dintre aceştia, existând indiferent dacă legătura este doar una biologică sau doar una juridică.

Referitor la legătura biologică, Curtea a statuat că între un părinte şi copilul său există viaţă familială, chiar dacă copilul este născut în afara căsătoriei[9], întrucât calitatea de părinte nu este acordată în baza unei astfel de legături. În schimb, pentru a se putea admite existenţa unei vieţi de familie între un părinte biologic şi copilul său, trebuie ca faptul că acea persoană este părintele copilului să fie o certitudine[10]. Opinia Curţii merge mai departe şi statuează că legătura biologică nu se pierde prin divorţul părinţilor şi atribuirea copilului unuia dintre aceştia şi nici măcar prin adoptarea copilului, întrucât singurul lucru care s-ar pierde ar fi raportul juridic dintre părinte şi copilul său şi nu legătura biologică[11].

Referitor la legătura juridică, instanţa europeană a fost confruntată cu problema aplicabilităţii noţiunii de “viaţă de familie” în materia adopţiei. Potrivit jurisprudenţei sale mai vechi, Curtea a stabilit că relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile de familie protejate de art. 8 din Convenţie[12]. De asemenea, aceasta a decis că, în cazul unei existenţe a vieţii de familie între un copil şi părintele adoptiv, pe lângă existenţa unei vieţi de familie între acelaşi copil şi părintele biologic, efectivitatea primei legături trebuie să prevaleze filiaţiei biologice[13].

Pe de altă parte, pentru a exista o viaţă de familie în sensul Convenţiei care să se aplice copiilor minori este necesar caracterul efectiv, de substanţă, al legăturii biologice sau juridice preexistente. Existenţa sau inexistenţa unei vieţi de familie este o chestiune de fapt, ce depinde de existenţa unor legături personale reale[14]. Astfel, în cazul cuplurilor casătorite, dar şi necăsătorite care au sau au avut la un moment dat o relaţie personală efectivă, copilul minor este considerat că face parte din această celulă familială prin simplul fapt al naşterii sale, chiar dacă la momentul naşterii părinţii nu mai locuiau împreună sau dacă relaţia acestora luase sfârşit[15]. Revenind la caracterul efectiv al legăturii biologice sau juridice, în ceea ce priveşte relaţia dintre copilul minor şi tatăl său, Curtea a statuat că simpla legătură biologică, fără niciun element de natură legală sau de fapt care să indice existenţa unei relaţii personale apropiate, nu este suficientă pentru a atrage incidenţa art. 8 din Convenţie[16]. Prin urmare, existenţa vieţii de familie în această situaţie presupune o legătură constantă care să denote un angajament între tată şi mamă sau între tată şi copil. Totodată, viaţa de familie poate să existe şi între un copil şi părintele cu care nu a locuit niciodată împreună atât timp cât se poate dovedi existenţa unor elemente suficiente pentru a defini o legătură efectivă între aceştia[17].

În privinţa celei de-a doua dimensiuni a noţiunii de “viaţă de familie”, respectiv conţinutul acesteia, se poate afirma că acest articol nu protejează o familie iluzorie şi nici nu conferă persoanelor un drept general de a întemeia o familie, fie prin căsătorie, fie prin naşterea sau adopţia copiilor[18] sau dreptul de a divorţa[19]. Art. 8 din Convenţie implică în primul rând dreptul la o recunoaştere juridică a relaţiilor de familie[20], cu toate consecinţele decurgând din acest fapt. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe copiii minori, desfăşurarea vieţii de familie este protejată prin posibilitatea acestora de a trăi împreună cu părinţii sau măcar de a se vedea cu aceştia. În consecinţă, art. 8 este incident când un copil al unei familii este plasat într-o instituţie publică, fără acordul părinţilor sau este obligat să se mute la celălalt părinte, atunci când după divorţ unul dintre părinţi îşi pierde drepturile părinteşti ce îi sunt acordate exlusiv celuilalt părinte ori atunci când un părinte ce beneficiază de un drept de vizită îşi vede dreptul suspendat[21]. Totodată, viaţa de familie se referă şi la drepturi de natură patrimonială, acestea cristalizându-se în privinţa minorilor în dreptul de a primi alocaţii sau de a beneficia de pensii de întreţinere, dreptul de a a avea vocaţie succesorală la moştenirea unui părinte[22]. Toate aceste drepturi patrimoniale au fost stabilite pe cale jurisprudenţială de Curte, cu condiţia să fie strâns legate de relaţiile de familie.

Obligaţii în sarcina statelor membre

În primul rând, considerăm că, în aplicarea art. 8 din Convenţie, statele membre au obligaţia negativă de a nu întreprinde măsuri de natură a stânjeni exerciţiul dreptului la viaţa de familie de către titularii cărora le sunt recunoscute. Astfel, consacrarea dreptului la viaţa de familie urmăreşte apărarea atât a copiilor minori, cât şi a părinţilor împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a autorităţilor statului în exercitarea prerogativelor conferite de Convenţie, cu excepţia situaţiei în care aceste ingerinţe îndeplinesc condiţiile impuse de art. 8 par. 2 – să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică. Aceste condiţii pe care trebuie să le îndeplinească ingerinţa statului în viaţa de familie pentru a fi legitimă se constituie în aşa numita “clauză justificativă”[23] a limitării dreptului la respectarea vieţii de familie.

În al doilea rând, în sarcina statelor membre se găsesc şi o serie de obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie, care impun luarea unor măsuri de protecţie a titularilor dreptului conferit de Convenţie[24].

Astfel, în cadrul relaţiei dintre părinţi şi copii, exerciţiul drepturilor părinteşti reprezintă un element fundamental al vieţii de familie[25]. Cu toate acestea, art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său[26]. Prin urmare, copilul are dreptul de a fi protejat contra relelor tratamente la care ar putea fi supus de către părinţii săi, Curtea stabilind în sarcina statelor obligaţia pozitivă de a proteja copiii prin retragerea acestora din căminul familial şi de a-i da în plasament sau de a lua alte măsuri cu efect echivalent[27]. Însă, tot Curtea a stabilit pe cale jurisprudenţială că pentru un părinte şi copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie[28] şi că efectivitatea acesteia constă tocmai în protejarea raporturilor dintre părinte şi copilul său. În consecinţă, măsura plasamentului copilului şi restricţiile pe care le suferă drepturile părinteşti în urma luării acestei măsuri constituie o ingerinţă în viaţa de familie[29]. Jurisprudenţa în materia relaţiilor părinţi–-copii este permanent ghidată de necesitatea existenţei unui echilibru între protecţia copilului şi drepturile părinţilor[30].

O altă obligaţie pozitivă impusă statelor este de natură procedurală, în situaţia în care sunt luate măsuri care reprezintă o ingerinţă în viaţa de familie, obligaţie ce constă în faptul că procesul decizional trebuie să fie echitabil şi să respecte interesele protejate de art. 8 din Convenţie[31]. În acest sens, părinţii au dreptul să participe la procesul decizional şi să fie informaţi, chiar şi din oficiu, cu privire la probele care stau la baza luării măsurii plasamentului[32]. Mai mult, respectul pentru viaţa familială implică, în materia separaţiei copiilor de părinţi, obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menţine legăturile personale, cât şi pentru a reuni copilul cu părintele său, ţinând cont de interesul superior al minorului[33].

Toate aceste obligaţii pozitive impun statelor adoptarea unui cadru legal de reglementare a unor proceduri judiciare şi de executare care să protejeze dreptul la o viaţă familială efectivă prin implementarea, când este necesar, a unor măsuri specifice, lăsându-se în acelaşi timp o marjă amplă de apreciere[34] în acest domeniu al legiferării.

2. Respectarea dreptului la viaţa de familie în unele situaţii speciale

2.1. Plasamentul minorului în instituţii publice de ocrotire

În unele situaţii deosebite, creşterea şi dezvoltarea minorului alături de părinţii săi nu mai este posibilă, astfel încât se impune luarea de către autorităţile publice a măsurii încredinţării acestuia unor instituţii de ocrotire socială[35]. Prin urmare, atunci când viaţa, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a unui copil este pusă în pericol în cadrul desfăşurării relaţiilor de familie cu părinţii săi, statul este competent, chiar are obligaţia pozitivă de a acţiona pentru a-i asigura acestuia respectarea drepturilor fundamentale de care se bucură în temeiul Convenţiei şi a altor acte internaţionale în materie.

Jurisprudenţa Curţii este constantă în a aprecia că, pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru, respectiv plasamentul acestuia în instituţii publice de ocrotire, reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie[36]. Cu toate acestea, Curtea lasă statelor membre posibilitatea intervenţiei în viaţa de familie a copilului cu părinţii săi în condiţiile în care ingerinţa este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, astfel cum reiese din alin. 2 al art. 8 din Convenţie.

Întinderea marjei de apreciere lăsată astfel autorităţilor naţionale competente va varia în funcţie de natura problemelor în litigiu şi a gravităţii intereselor în joc[37]. Dacă autorităţile competente se bucură de o marjă de apreciere mai largă pentru a evalua necesitatea măsurii de plasament, mai ales în situaţii de urgenţă[38], statul trebuie să dovedească că în cauză existau circumstanţe de natură a impune plasamentul, precum şi că autorităţile au evaluat cu grijă atât impactul măsurii respective asupra părinţilor şi copiilor, cât şi posibilele alternative la măsura plasamentului, înainte de a o pune în executare[39].

Plasamentul minorului într-o instituţie publică de ocrotire este analizată separat de către Curte, din perspectiva a două aspecte. Astfel, este analizată pe de o parte, măsura de urgenţă a separării minorului de părinţii săi şi plasarea acestuia, temporar, într-un centru de plasament, iar pe de altă parte este analizată măsura plasamentului luată ulterior, în continuarea plasamentului de urgenţă.

În ceea ce priveşte măsura de urgenţă a plasamentului minorului, acesta trebuie să se bazeze pe motive suficinte şi pertinente, iar procesul decizional trebuie să se desfăşoare în faţa autorităţilor naţionale competente în aşa fel încât decizia finală să fie luată pe baza unor fapte pertinente, să fie imparţială şi să nu conţină elemente de arbitrar, nici măcar în aparenţă[40]. Totodată, această măsură trebuie să aibă caracter temporar, cu posibilitatea suspendării atunci când situaţia o impune, având în vedere realizarea reunirii copilului cu părinţii săi[41]. Mai mult, interesul superior al copilului trebuie să fie linia directoare pe care se bazează măsura plasamentului unor instituţii publice de ocrotire.

Apreciem că motive suficiente şi pertinente care determină intervenţia autorităţilor naţionale pot fi şi cele în care minorii sunt suspectaţi că ar fi victime ale abuzurilor fizice şi psihice exercitate de părinţi. În acest sens, Curtea a fost confruntată cu mai multe cereri bazate pe măsurile de separare a copiilor de părinţii acestora pentru motivele de genul celor mai sus enunţate.

Astfel în cauza Venema c. Olandei[42], autorităţile naţionale au considerat că viaţa minorei era în pericol, întrucât mama acesteia era suspectată de sindromul Munchhausen, iar minora fusese deja spitalizată de două ori şi, în consecinţă, au dispus măsura plasării acesteia într-un centru pentru minori, măsură care a fost ulterior prelungită.

De asemenea, măsura plasamentului într-o instituţie publică de ocrotire a fost luată de către autorităţile naţionale şi în cauza K.A. c. Finlandei[43], întrucât cei trei copii ai familiei erau supuşi unor violenţe sexuale din partea părinţilor, fapt dovedit cu certitudine.

O altă speţă relevantă din punct de vedere al motivelor care pot determina necesitatea luării unei astfel de măsuri este şi cauza P.C. şi S. c. Marii Britanii[44], în care copilul unei familii a fost dat în plasamentul unei instituţii publice de ocrotire deoarece fusese victima unui abuz al părinţilor, care i-au provocat intenţionat o boală gravă, fapt pentru care mama acestuia fusese condamnată. Întrucât mama acestuia era din nou însărcinată, autorităţile au emis un ordin de protecţie al copilului nenăscut încă de la naştere, copilul rămânând sub supravegherea spitalului, iar ulterior a fost adoptat.

În cauza L. c. Finlandei[45], autorităţile au decis că se impune plasamentului copiilor într-o instituţie publică, după ce anterior fuseseră luate alte măsuri de ocrotire socială alternative, deoarece mama acestora suferea de o boală psihică care le punea în pericol sănătatea şi dezvoltarea, implicit neputându-le oferi mediul necesar dezvoltării acestora.

Cum a soluţionat Curtea aceste cauze va fi analizat în secţiunea următoare în care sunt prezentate condiţiile impuse de Convenţie pentru ca o ingerinţă în viaţa de familie să fie acceptată de către instanţa europeană.

Pe de altă parte, controlul Curţii asupra necesităţii plasamentului minorului este exercitat şi în celălalt sens, fiind sancţionat faptul că autorităţile competente nu au luat măsura separării copilului de părinţii săi, atunci când se impunea cu precădere acest lucru. În acest sens, într-o cauză[46], Curtea a costatat încălcarea art. 3 din Convenţie, întrucât autorităţile naţionale nu au luat, timp de mai mulţi ani, măsura plasamentului celor patru copii, măsură care se impunea pentru a-i proteja de relele tratamente la care erau supuşi în familie.

În ceea ce priveşte menţinerea măsurii plasamentului minorului, conform unei jurisprudenţe constante a Curţii, aceasta nu pune capăt relaţiilor familiale naturale. Statul trebuie să se comporte de o manieră care să permită dezvoltarea legăturilor dintre copii şi părinţii acestora, menţinerea acestor legături[47], măsura plasamentului trebuind a fi privită ca având caracter temporar. Prin urmare, atunci când autorităţile naţionale decid să menţină plasamentul minorului într-o instituţie de ocrotire socială, trebuie să verifice dacă mai persistă motivele care au determinat inţial luarea măsurii, ţinând cont de interesul superior al minorului. De asemenea orice act de executare a acestei măsuri temporare trebuie să aibă ca finalitate scopul ultim al reunirii părintelui cu copilul său[48].

2.2. Măsurile de plasament al minorului - ingerinţă în respectarea dreptului la viaţa de familie

2.2.1. Noţiunea de “ingerinţă”

Scopul primordial al art. 8 din Convenţie este de a proteja individul împotriva unor ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor statelor membre. Întrucât Convenţia nu defineşte noţiunea de “ingerinţă a autorităţilor statale”, ne vom raporta la natura obligaţiilor impuse statelor, şi anume, cele negative, care impun abţinerea de la acte de natură a încălca drepturile protejate de art. 8, precum şi cele pozitive, care impun luarea unor măsuri pentru a asigura exercitarea drepturilor protejate de acelaşi articol.

În primul rând, pentru a se asigura aplicabilitatea art. 8 din Convenţie, este necesar ca ingerinţa alegată să fie imputabilă autorităţilor statale, aşa-numitele autorităţi publice[49]. Curtea a acceptat şi posibilitatea ingerinţei care provine de la o persoană de drept privat, dar are la bază un act al statului sau este confirmată ulterior de către stat[50].

În al doilea rând, este necesar ca ingerinţa să presupună o decizie individuală a autorităţilor statale în privinţa persoanei care se plânge de existenţa atingerii[51].

În al treilea rând, ingerinţa autorităţilor statale trebuie să se concretizeze într-o constrângere care este impusă titularului dreptului protejat sau în împiedicarea exerciţiului respectivului drept[52].

În ultimul rând, consecinţele atingerii aduse dreptului protejat trebuie să fie concrete, reale pentru cel care le suportă, acestuia revenindu-i sarcina de a dovedi atât ingerinţa, cât şi consecinţele acesteia[53].

Art. 8 din Convenţie, în alin. 2, aduce aşa-numita clauză justificativă a ingerinţei, care prevede că aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică[54].

În ceea ce priveşte măsura plasamentului minorului într-o instituţie publică de ocrotire socială, Curtea a decis pe cale jurisprudenţială încă de la început, menţinând concluzia sa şi pe parcursul evoluţiei jurisprudenţei, că aceasta constituie fără dubiu o ingerinţă în respectarea dreptului la viaţa de familie[55].

Pentru a putea fi justificată, măsura plasamentului minorului trebuie, de asemenea, să fie o ingerinţă care să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.

2.2.2. Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege

Atingerea adusă drepturilor apărate de art. 8 din Convenţie trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa aplicării normelor care o prevăd.

Pentru a determina dacă o ingerinţă este prevăzută de lege, revine în primul rând autorităţilor naţionale competenţa de a interpreta normele interne de drept, iar organele Convenţiei au o putere limitată de control asupra modului cum şi-au îndeplinit acest rol[56]. Totodată, pentru o corectă interpretare a normelor de drept intern, este necesar ca legea să aibă anumite calităţi, recunoscute jurisprudenţial de către Curte, precum accesibilitatea şi previzibilitatea[57].

În materia măsurii de protecţie a plasamentului minorului într-o instituţie de ocrotire socială, această cerinţă ca măsura să fie prevăzută de lege nu a dat naştere unor probleme deosebite, Curtea acceptând utilizarea unor termeni suficient de generali în cadrul legii, precum şi acordarea unei mari puteri de apreciere autorităţilor naţionale.

În acest sens, au fost cauzele Eriksson c. Suediei[58] şi Olsson c. Suediei[59], în care legea suedeză care asigura plasamentul minorilor folosea termeni prea generali referitor la puterile oferite autorităţilor sociale de a lua măsura separării copiilor de părinţii lor, precum şi referitor la deciziile luate cu privire la copii pe durata plasamentului. Curtea, deşi a recunoscut caracterul termenilor generali folosiţi de legea suedeză, cu toate acestea a admis că se încadrează în noţiunea de lege cerută de art. 8 şi a permis interpretarea legii în sensul de se conferi autorităţilor sociale posibilitatea luării copiilor în plasament[60].

În acelaşi sens, Curtea a statuat în cauza Bronda c. Italiei[61] că, în domeniul protecţiei copilului, legea nu trebuie să prezinte o precizie absolută, fiind suficientă o formulare generală, care să lase autorităţilor naţionale o largă putere de apreciere, mai ales a măsurilor care pot fi luate de autorităţi în acest scop[62].

2.2.3. Ingerinţa trebuie să îndeplinească un scop legitim

Art. 8 alin. 2 din Convenţie enumeră limitativ scopurile care pot da un caracter legitim încălcării drepturilor conferite de primul par., implicit şi dreptul la respectarea vieţii de familie: “securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Astfel, scopuri legitime pot fi reprezentate de protejarea drepturilor şi libertăţilor altora[63], în cazul separării copiilor de părinţi pentru apărarea drepturilor copiilor ori de protejarea sănătăţii şi a moralei[64], în cazul separării copiilor de părinţi pentru apărarea sănătăţii sau a moralei copiilor.

În concluzie, scopul legitim ce trebuie urmărit prin măsura de plasament a minorului este interesul superior al acestuia, încadrându-se la “protecţia moralei” şi “drepturilor şi libertăţilor copilului”[65].

2.2.4. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică

În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, noţiunea de necesitate implică faptul că o ingerinţă corespunde unei nevoi sociale imperioase şi este proporţională cu scopul legitim urmărit[66].

În ceea ce priveşte nevoia socială imperioasă, Curtea nu se limitează să verifice dacă statul şi-a folosit puterea sa de apreciere “cu bună credinţă, cu grijă şi de o manieră raţională”[67], ci controlează dacă motivele invocate sunt suficiente şi pertinente[68].

Pertinenţa motivelor semnifică fiabilitatea lor, desemnând acele motive ce impun statului să acţioneze pentru protejarea scopurilor legitime pe care le vizează. Lipsa oricăror astfel de motive echivalează cu o încălcare a art. 8[69].

Pertinenţa motivelor este o chestiune relativă, apreciată in concreto, în fiecare cauză, în funcţie de circumstanţele acesteia. În acest sens, instanţa europeană a considerat că există motive pertinente pentru a justifica o ingerinţă în viaţa familială a unei persoane atunci când legăturile familiale au fost rupte din cauza plasării unui copil într-o instituţie pentru minori ca urmare a comportamentului părinţilor[70].

Suficienţa motivelor este de ordin mai concret şi constă în faptul că măsura trebuie să fie corespunzătoare pentru a atinge scopul legitim urmărit. Astfel, pe de o parte, caracterul corespunzător al măsurii lipseşte atunci când ingerinţa este ineficace în raport cu nevoia socială imperioasă pe care se presupune că o servea. Pe de altă parte, pentru a se decide asupra caracterului corespunzător al măsurii, se are în vedere intensitatea ingerinţei, ţinând seama de interesele în joc şi de natura restricţiei suferite[71]. În acest sens, suficienţa motivelor trebuie să îndeplinescă în anumite situaţii un nivel mai înalt, Curtea statuând că, atunci când măsura plasamentului este luată faţă de un nou născut imediat după naştere, trebuie să existe motive imperioase de natură extraordinară pentru a putea dispune separarea de mama sa împotriva voinţei acesteia. Măsura fiind extrem de dură, orice alte motive care nu se încadrează în categoria celor mai sus expuse, nu pot fi considerate corespunzătoare atingerii scopului legtim şi, în consecinţă, nu pot fi suficiente[72].

Trebuie subliniat însă faptul că pertinenţa motivelor nu semnifică şi suficienţa lor[73].

În cazul măsurii plasamentului unui copil, un motiv pertinent, dar insuficient este prezentat în cauza Venema c. Olandei[74], în care părinţii nu au fost implicaţi în procesul decizional ce a condus la luarea măsurii de plasament faţă de copil, deoarece autorităţile se temeau că aceştia vor reacţiona impredictibil.

Totodată, un alt exemplu de motiv pertinent, dar insuficient, este dat în cauza Kutzner c. Germaniei[75], şi anume faptul că autorităţile au restricţionat dreptul la vizitare al părinţilor pe motiv că aceştia nu aveau capacitatea intelectuală necesară creşterii copiilor[76]. În ceea ce priveşte necesitatea separării copiilor de părinţii lor, Curtea a considerat în acest caz că aceasta nu a avut la bază motive suficiente. Curtea a reamintit că fetiţele au fost separate radical atât de părinţii lor, cât şi între ele, fiind plasate în familii diferite şi anonime, deşi nu a existat nicio probă a lipsei materiale pentru copii ori a supunerii lor la rele tratamente. Din contră, copii au beneficiat de susţinere psihologică la cererea părinţilor. În aceste condiţii instanţa europeană a considerat că o astfel de ruptură poate conduce un copil de vârstă fragedă la o alienare socială semnificativă, astfel încât nu se poate invoca interesul superior al copilului şi, prin urmare, motivele invocate de autorităţi, chiar dacă sunt pertinente, nu sunt suficiente[77].

De asemenea, boala psihică a mamei, care nu prezintă o gravitate deosebită, nu reprezintă un motiv suficient şi pertinent pentru a justifica măsura plasamentului faţă de un nou născut[78].

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul urmărit, în materia plasamentului minorului se are în vedere întotdeuna interesul superior al acestuia. Astfel, prin luarea măsurii plasamentului ca ingerinţă în viaţa de familie, trebuie atins un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu copilul[79]. În aprecierea sa, Curtea atribuie o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care în funcţie de natura şi de gravitatea sa, poate să predomine asupra interesului altor persoane[80].

Instanţa europenă le recunoşte statelor o marjă de apreciere a necesităţii măsurii plasamentului minorului, plecând de la ideeea subsidiarităţii controlului exercitat de către Curte, cât şi de la faptul că autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât instanţa de la Strasbourg pentru a estima exact starea de fapt şi implicaţiile măsurii[81]. În prezenţa unor pricipii juridice comune statelor membre marja de apreciere a statului este mai redusă, în schimb, în absenţa unor asemenea principii comune, marja de apreciere a statului este mai întinsă, cum dealtfel este cazul măsurii de plasament a copilului într-o familie substitutivă[82].

Astfel, în cauza Amanalachioai contra României[83], Curtea a stabilit că, deşi autorităţile naţionale au o marjă de apreciere mai largă asupra necesităţii de încredinţare a copilului altor personae decât părinţii săi, trebuie în acelaşi timp execitat un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare care pot pune capăt relaţiilor familiale dintre un părinte şi un copil mic. Interesul superior al minorului trebuie să prevaleze, şi să urmărească atât asigurarea unui mediu de viaţă sănătos, cât menţinerea relaţiilor cu familia sa.

În acelaşi timp, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când autorităţile sale trebuie să ia o decizie în legătură cu o situaţie complexă, şi, în procesul decizional au cântărit toate motivele pertinente. Astfel, soluţia dată de instanţele naţionale în urma unui examen contradictoriu al cauzei se bucură de o prezumţie de respectare a condiţiei necesităţii[84], mai ales în cauzele privind plasamentul copiilor în instituţii de ocrotire socială[85].

2.3. Dreptul la reunire

În privinţa dreptului la reunire al minorului cu părinţii săi, asupra căruia a fost luată măsura plasamentului, este necesar a reaminti faptul că trebuie atins un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu copilul[86]. În acest sens, Curtea, exercitându-şi controlul asupra ingerinţelor în dreptul la respectarea vieţii de familie, pune în balanţă pe de o parte, interesul copilului de a fi protejat într-o anumită situaţie care pune în pericol sănătatea şi dezvoltarea sa, iar pe de altă parte, obiectivul de a reuni familia atunci când circumstanţele o permit[87]. Astfel, în aprecierea sa, Curtea atribuie o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care în funcţie de natura şi de gravitatea sa, poate să predomine asupra celui al părintelui[88], căci art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său[89].

Aşadar, statului îi revine obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare pentru a-l reuni pe copil cu părintele său, sub rezerva luării în considerare a interesului superior al minorului, iar ruperea totală a oricărei legături între părinte şi copil nu poate fi justificată decât în circumstanţe cu totul excepţionale.

În ceea ce priveşte măsurile care trebuie luate de autorităţile naţionale pentru a facilita reunificarea familiei, în primul rând, acestea trebuie să reconsidere chestiunea la diferite intervale de timp pentru a vedea dacă situaţia familială s-a ameliorat. Totodată, acestea trebuie uneori să apeleze la o serie de măsuri pregătitoare, care implică o cooperare activă din partea tuturor persoanelor vizate[90]. Pe parcursul acestei cooperări trebuie să se ţină seama de interesele, drepturile şi libertăţile persoanelor implicate, şi mai ales de interesele copiilor şi de drepturile care le sunt recunoscute de art. 8 din Convenţie[91]. Atunci când contactele cu părinţii biologici ar aduce atingere acestor interese sau drepturi, revine autorităţilor naţionale obligaţia de a veghea în scopul obţinerii unui just echilibru[92] între interesele copiilor şi cele ale părinţilor.

De asemenea, un rol extrem de important în asigurarea interesului superior al copilului îl are exprimarea fermă a dorinţei acestuia atunci când este suficient de mare, dorinţă căreia Curtea îi acordă o importanţă deosebită[93], putând să prevaleze interesului părinţilor.

Apreciem că măsurile întreprinse în vederea reunificării familiei se pot cristaliza în informarea constantă a părinţilor cu privire la situaţia copilului aflat în plasamentul unei instituţii publice, asigurarea contactului între părinte şi copilul său prin dreptul la vizite periodice, prin corespondenţă, efectuarea de anchete sociale care să stabilească dacă situaţia în familie s-a ameliorat, acordarea de consiliere psihologică persoanelor vizate.

În acest sens, în cauza Amanalachioai c. României[94] privind situaţia unui copil încredinţat temporar bunicilor săi, Curtea a stabilit că, deşi tatăl nu şi-a pierdut drepturile părinteşti, iar măsura plasamentului era temporară, minorul nu a beneficiat de consiliere psihologică pentru a menţine şi îmbunătăţi relaţiile cu tatăl său care ar fi făcut posibilă reincredinţarea sa părintelui. O astfel de măsură ar fi permis ca interesele copilului să fie aceleaşi cu ale părintelui, şi nu concurente, astfel cum a fost situaţia în speţă.

Lipsa de cooperare a părinţilor sau a copiilor cu autorităţile nu le dispensează pe acestea din urmă de crearea unor mijloace susceptibile să permită reluarea legăturilor familiale[95].

În realizarea măsurilor întreprinse pentru asigurarea dreptului la reunire al copiilor cu părinţii acestora, relaţia dintre instanţele judecătoreşti şi autorităţile administrative de ocrotire socială joacă un rol extrem de important. Astfel, în aprecierea Curţii, deciziile instanţelor care tind la favorizarea, între părinţi şi copii, a întâlnirilor care vor reînnoda legăturile de familie, trebuie să fie puse în executare într-o manieră efectivă şi coerentă. În acest scop instanţele au o datorie de vigilenţă constantă asupra activităţii autorităţilor de ocrotire socială pentru ca, prin comportamentul lor, să nu lipsească de efecte deciziile date în vederea favorizării reunificării familiale[96].

Cu toate acestea, Curtea a decis că obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în scopul reunirii copiilor cu părinţii nu este absolută, măsurile coercitive care pot fi dispuse în asemenea cazuri de către autorităţi fiind extrem de limitate. În acest sens, instanţa europeană exercită un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare impuse de autorităţi părinţilor, după separarea copilului prin luarea faţă de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând decăderea din drepturile părinteşti, exercitarea drepturilor părinteşti, drepturilor la vizită sau orice alte garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi copiilor cu privire la respectarea vieţii lor de familie[97].

2.4. Protecţia procedurală a drepturilor părinţilor

Controlul exercitat de către Curte în privinţa necesităţii ingerinţei în viaţa de familie se răsfrânge nu numai asupra măsurilor de ordin substanţial întreprinse de autorităţile naţionale, dar şi asupra respectării garanţiilor procedurale care decurg implicit din art. 8 al Convenţiei[98]. Conform jurisprudenţei instanţei europene, procesul decizional asupra luării măsurii plasamentului minorului trebuie să fie echitabil şi să ofere părinţilor un rol care să respecte interesele acestora[99]. În acest sens, garanţiile procedurale prevăzute de art. 8 al Convenţiei se pot intersecta cu cele prevăzute de art.6, care oferă dreptul la un proces echitabil. Această problemă a fost însă rezolvată tot pe cale jurisprudenţială, Curtea consacrând expres autonomia art. 8 ca bază pentru protecţia procedurală a drepturilor părinţilor[100]. Totodată, această protecţie procedurală se răsfrânge atât asupra procedurilor administrative, cât şi asupra celor judiciare.

Prin urmare, în spiritul respectării drepturilor unui părinte conferite de art. 8 din Convenţie, este esenţial pentru acesta să aibă acces la informaţiile pe baza cărora autorităţile au luat măsura de protecţie a plasamentului minorului[101]. În caz contrar părintele nu va putea participa de o manieră efectivă la procesul decizional sau să prezinte de o manieră echitabilă şi convenabilă argumentele care îi confirmă aptitudinea de a oferi copilului îngrijirea şi protecţia adecvate[102]. Conţinutul acestei obligaţii procedurale este trasat de Curte în jurisprudenţa sa[103], statuând că nu ar trebui să incumbe numai părintelui obligaţia de a solicita comunicarea probelor ce stau la baza deciziei de luare a măsurii de plasament a unui minor. Obligaţia pozitivă ce incumbă statelor contractante de a proteja interesele familiei impune ca aceste elemente să fie puse la dispoziţia părintelui vizat, chiar dacă el nu a solicitat acest lucru[104]. Tot în această decizie de speţă Curtea a tranşat problema dreptului părintelui de a fi informat asupra declaraţiilor date de copilul său, suspectat de a fi victima unor abuzuri sexuale în familie. Curtea a arătat că orice părinte poate revendica un interes să fie informat asupra naturii şi întinderii acuzaţiilor de abuz formulate de copilul său. Cu toate acestea, este posibil ca divulgarea declaraţiilor unui copil să-l pună pe acesta în pericol şi, în consecinţă, un părinte nu poate avea un drept absolut de a fi informat asupra declaraţiilor copilului său.

Urmând un raţionament similar, Curtea acceptă că dreptul părinţilor de a fi asociaţi procesului decizional de luare a măsurii plasamentului minorului nu este absolut, putând fi justificată neparticiparea părinţilor atunci când măsura de protecţie este luată într-o situaţie de urgenţă[105]. Pentru aceasta însă, trebuie dovedit că au existat circumstanţe pertinente care au justificat o separare a copilului de părinţii săi fără niciun contact sau o consultare prealabilă. Astfel, statul trebuie să demonstreze că autorităţile competente au efectuat o evaluare atentă a impactului măsurii de îngrijire propuse asupra părinţilor şi copilului, precum şi a posibilelor alternative la îndepărtarea copilului de familia sa[106].

Protecţia procedurală oferită părinţilor se cristalizează nu numai în dreptul acestora de a fi informaţi, dar şi în consultarea acestora înainte de a se dispune măsura plasamentului, să poată fi reprezentaţi de un avocat în faţa instanţelor judiciare, să poată pune concluzii asupra luării acestei măsuri şi să prezinte argumente care le confirmă aptitudinea de a oferi copilului îngrijirea şi protecţia adecvate, să le fie comunicate probele noi apărute pe parcursul desfăşurării procesului în faţa instanţelor judiciare, să fie efectuate expertize psihologice şi să fie audiaţi în vederea acordării dreptului de vizită[107].   

Totodată, art. 8, din punct de vedere al garanţiilor procedurale, impune şi o altă obligaţie în sarcina statelor, şi anume aceea de a soluţiona cauzele cu celeritate, întrucât în relaţia unui părinte cu copilul său trebuie manifestată o diligenţă excepţională, având în vedere faptul că trecerea timpului poate rezulta într-o soluţionare de facto a cauzei[108].

Respectarea dreptului la viaţa de familie în situaţii incidente Conevenţiei de la Haga

O atenţie deosebită o necesită măsurile de protecţie conferite minorilor din prisma principiilor stabilite pe cale jurisprudenţială de Curte care trebuie interpretate şi în lumina Conveţiei de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii.

În acest sens, Curtea a statuat că neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Conveţia de la Haga este considerată o încălcare a art. 8 din Conveţie, având în vedere că art. 3, 7, 12 şi 13 prevăd obligativitatea înapoierii imediate a copiilor care au fost luaţi sau reţinuţi într-un alt stat contractant în mod nelegal. Astfel, luarea sau reţinerea unui copil va fi considerată nelegală dacă încalcă drepturile părinteşti atribuite unei persoane conform legii statului în care copilul avea rezidenţa obişnuită imediat înainte de luare sau reţinere, iar autorităţile statale trebuie să coopereze pentru a asigura înapoierea copilului, prin localizarea şi reîncredinţarea acestuia părintelui îndreptăţit. În acest scop, autorităţile administrative şi judiciare din statele contractante trebuie să acţioneze cu celeritate, chiar şi din proprie iniţiativă, urmărind totodată să ferească copilul de pericol[109].

Cu toate acestea, deşi Convenţia de la Haga este explicită cu privire la obligaţia de înapoiere a copilului ce revine autorităţilor statale, în cauza R.R. c. României[110] Curtea a subliniat în ce condiţii anume este sau nu aplicabil art. 3 al acordului sus-menţionat, apreciind că o deplasare poate fi considerată ilicită atunci când aceasta aduce atingere drepturilor părinteşti privind încredinţarea copilului, care conferă posibilitatea de a decide cu privire la îngrijirea acestuia, dar şi la rezidenţa sa. Faţă de aceste aspecte, Curtea a apreciat că mutarea copilului în S.U.A. împreună cu mama sa nu poate fi considerată o deplasare ilicită în absenţa consimţământului tatălui, atâta vreme cât mamei i-a fost încredinţat copilul, iar tatăl nu avea decât dreptul la vizită, stabilind totodată că un astfel de drept nu poate da naştere la obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor naţionale pentru înapoierea copilului.

În acelaşi sens este şi cauza Deak c. României şi Marii Britanii [111], asupra legitimităţii deplasării copilului în alt stat contractant decât cel de rezidenţă Curtea apreciind că un părinte cu încredinţare unică a unui copil nu este împiedicat să ia copilul în străinătate, având în vedere că şi autorităţile naţionale au conchis că deplasarea copilului nu a fost ilicită astfel încât să genereze obligaţia de înapoire anterior menţionată.

Mai mult, atât timp cât autorităţile naţionale depun eforturi ce pot fi considerate adecvate şi suficiente pentru a asigura exerciţiul drepturilor părinteşti care i-au fost recunoscute părintelui în cauză, precum dreptul la vizită, atunci acestea nu şi-au încălcat obligaţiile pozitive stabilite de art. 8 din Convenţie interpretat în lumina dipoziţiilor Convenţiei de la Haga[112].

Deşi se referă la un set special de măsuri de protecţie a minorilor, Convenţia de la Haga este subsumată aceluiaşi principiu care străbate din întreaga jurisprudenţă CEDO privind respectarea dreptului la viaţa de familie a minorilor, respectiv ”interesul superior al copilului”. Un exemplu elocvent în acest sens îl dă Curtea în cauza D.J. şi A.K.R. c. României[113], amintind că acestă convenţie are ca scop primordial protejarea copiilor care sunt considerate primele victime ale deplasărilor nelegale şi neîntoarcerii acestora în ţara de rezidenţă, iar interesul superior al acestora presupune stabilirea unor proceduri care să împiedice crearea unor astfel de situaţii ilicite.

Astfel, revine autorităţilor naţionale obligaţia de a dispune măsuri pozitive necesare şi adecvate în aplicarea art. 7 şi art. 11 din Conevenţia de la Haga şi art. 8 din Convenţie, în vederea asigurării dreptului părintelui de a fi alături de copilul său.[114]

În acest sens, interesul superior al copilului poate avea un dublu obiectiv: pe de o parte de a asigura dezvoltarea acestuia într-un mediu sănătos, iar un părinte nu poate întreprinde nicio măsură care să îi prejudicieze sănătatea şi dezvoltarea, iar pe de altă parte de a sigura păstrarea legăturilor familiale, întrucât a rupe această conexiune însemnă de-l desprinde pe copil din mediul său familial definitiv[115].

5.Concluzii

Ca şi titulari ai dreptului la viaţa privată şi de familie reglementat de art. 8 din Convenţie, minorii se bucură de o serie de măsuri de protecţie implementate legislativ de către statele membre ca urmare a liniilor directoare trasate în acest sens pe cale jurisprudenţială de către Curte.

Astfel, în unele situaţii speciale creşterea şi dezvoltarea minorilor alături de părinţii lor nu mai este posibilă, impunându-se luarea de către autorităţile publice a măsurii încredinţării unor instituţii de ocrotire socială.

Pentru situaţii în care sunt luate astfel de măsuri, statul are obligaţia pozitivă de facilita reunirea familiei, luând toate măsurile necesare pentru a menţine relaţiile personale, având în vedere scopul ultim al protecţiei oferite minorului, şi anume, cel al reunirii cu familia sa, atunci când interesul superior al acestuia o impune.

Totodată, în situaţiile speciale ale răpirilor internaţionale de copii, autorităţile publice au obligaţia de a coopera pentru a asigura înapoierea copilului, prin localizarea şi reîncredinţarea acestuia părintelui îndreptăţit, astfel încât drepturile părinteşti să fie respectate, iar legăturile familiale menţinute.